Plantarea și înmulțirea migdalului pitic

Plantarea corectă a migdalului pitic reprezintă piatra de temelie pentru o cultură de succes, asigurând o pornire viguroasă și o adaptare rapidă a plantei la noul său mediu. Acest arbust, deși nepretențios și robust, își va atinge potențialul maxim decorativ doar dacă beneficiază de condiții optime încă de la început. Alegerea momentului potrivit pentru plantare, pregătirea adecvată a solului și respectarea adâncimii corecte de plantare sunt etape esențiale care influențează direct sănătatea pe termen lung a plantei, capacitatea sa de a rezista la stresul climatic și, cel mai important, abundența înfloririi sale primăvăratice. O plantare efectuată corespunzător reduce semnificativ riscul apariției problemelor ulterioare și facilitează lucrările de întreținere viitoare.

Momentul ideal pentru plantarea migdalului pitic este toamna, după căderea frunzelor, sau primăvara devreme, înainte de pornirea în vegetație. Plantarea de toamnă este adesea preferată în regiunile cu ierni blânde, deoarece permite plantei să își dezvolte un sistem radicular de bază înainte de venirea iernii, asigurând un start mai rapid în primăvară. Pe de altă parte, plantarea de primăvară este mai sigură în zonele cu ierni geroase, eliminând riscul ca planta tânără să fie afectată de înghețuri puternice înainte de a se stabili corespunzător în sol. Indiferent de sezonul ales, este crucial să se evite plantarea în zilele cu vânt puternic, cu soare arzător sau când solul este înghețat sau îmbibat cu apă.

Pregătirea locului de plantare trebuie făcută cu atenție, începând cu eliminarea completă a buruienilor dintr-o zonă cu diametrul de cel puțin un metru. Groapa de plantare trebuie să fie considerabil mai mare decât balotul de rădăcini al plantei, de obicei de două ori mai lată și cu o treime mai adâncă. Acest lucru permite afânarea solului înconjurător și facilitează pătrunderea și dezvoltarea noilor rădăcini. Pe fundul gropii se poate adăuga un strat de pietriș sau nisip pentru a îmbunătăți drenajul, mai ales în cazul solurilor argiloase, și se poate încorpora compost bine maturat sau mraniță pentru a spori fertilitatea.

La plantarea propriu-zisă, planta se scoate cu grijă din container, încercând să se păstreze intact balotul de pământ. Rădăcinile care sunt încâlcite se desfac cu delicatețe pentru a încuraja creșterea lor în solul înconjurător. Planta se așează în centrul gropii, asigurându-se că partea superioară a balotului de rădăcini (coletul) este la același nivel cu suprafața solului sau chiar cu 1-2 cm mai sus, pentru a preveni putrezirea tulpinii. După umplerea gropii cu pământul pregătit și tasarea ușoară a acestuia pentru a elimina buzunarele de aer, se udă abundent, chiar și dacă solul este umed, pentru a asigura un contact bun între rădăcini și pământ.

Alegerea materialului săditor

Calitatea materialului săditor este un factor determinant pentru succesul plantării și pentru dezvoltarea ulterioară a migdalului pitic. Este recomandat să achiziționezi plante de la pepiniere sau centre de grădinărit de încredere, care pot garanta autenticitatea soiului și starea fitosanitară a acestora. Optează pentru plante vândute în containere, deoarece acestea au un sistem radicular bine dezvoltat și intact, ceea ce facilitează prinderea și reduce șocul transplantării. Plantele cu rădăcină nudă sunt, de asemenea, o opțiune, dar acestea trebuie plantate imediat după achiziționare, având grijă ca rădăcinile să nu se usuce.

Atunci când alegi o plantă din container, inspectează cu atenție aspectul său general. O plantă sănătoasă trebuie să aibă tulpini viguroase, fără leziuni sau semne de uscare, și un frunziș de un verde uniform (dacă este achiziționată în perioada de vegetație), fără pete sau deformări care ar putea indica prezența unor boli sau dăunători. Verifică și balotul de rădăcini; dacă este posibil, scoate ușor planta din ghiveci pentru a te asigura că rădăcinile sunt albe sau de culoare deschisă, bine distribuite și nu sunt excesiv de încâlcite, un semn că planta a stat prea mult timp în container.

Dimensiunea plantei la momentul achiziționării este, de asemenea, relevantă. Deși poate fi tentant să alegi un exemplar cât mai mare pentru un efect imediat, plantele mai tinere și mai mici se adaptează, de obicei, mai rapid și mai ușor la noile condiții de mediu după transplantare. Un arbust tânăr, de 1-2 ani, cu o structură bine ramificată de la bază, reprezintă adesea cea mai bună alegere. Acesta va începe să crească viguros odată plantat în grădină și va dezvolta o formă mai armonioasă pe termen lung.

Evită plantele care prezintă semne de stres, cum ar fi frunze îngălbenite, lăstari slabi sau uscați, sau cele care au rădăcini ieșite prin găurile de drenaj ale containerului. O inspecție atentă înainte de cumpărare te poate scuti de multe probleme ulterioare și îți va asigura un start bun pentru noul tău arbust. O plantă sănătoasă și de calitate superioară este o investiție care se va reflecta în frumusețea și longevitatea migdalului tău pitic.

Înmulțirea prin butași

Înmulțirea migdalului pitic prin butași este una dintre cele mai populare și eficiente metode de a obține noi plante, identice genetic cu planta mamă. Această tehnică se poate realiza folosind fie butași semilemnificați, prelevați în timpul verii, fie butași lemnificați, recoltați la sfârșitul toamnei sau în timpul iernii. Butașii semilemnificați, recoltați din lăstarii anului curent, care sunt fermi la bază dar încă flexibili la vârf, au adesea cea mai mare rată de succes. Momentul optim pentru prelevarea acestora este de la mijlocul verii până la începutul toamnei.

Pentru a pregăti butașii, se aleg lăstari sănătoși și viguroși și se taie segmente de aproximativ 15-20 cm lungime. Tăietura de la baza butașului se face oblic, chiar sub un nod (locul de inserție a frunzelor), deoarece în această zonă concentrația de hormoni naturali de înrădăcinare este mai mare. Frunzele de pe jumătatea inferioară a butașului se îndepărtează complet pentru a reduce pierderile de apă prin transpirație, iar frunzele rămase în partea superioară se pot scurta la jumătate. Pentru a spori șansele de înrădăcinare, baza butașului se poate trata cu un stimulent rizogen (radistim), sub formă de pulbere sau gel.

Butașii astfel pregătiți se plantează într-un substrat de înrădăcinare bine drenat și steril, cum ar fi un amestec de perlit și turbă în părți egale sau nisip grosier. Se introduc în substrat la o adâncime de aproximativ o treime din lungimea lor, asigurându-se un contact bun cu mediul de cultură. Ghivecele sau tăvile cu butași trebuie menținute într-un mediu cald și umed, ideal într-o mini-seră sau acoperite cu o folie de plastic transparentă pentru a crea un efect de seră. Este esențial să se asigure o ventilație periodică pentru a preveni dezvoltarea mucegaiului.

Substratul trebuie menținut constant umed, dar nu îmbibat cu apă, iar butașii trebuie plasați într-un loc luminos, dar ferit de razele directe ale soarelui, care ar putea provoca supraîncălzirea și deshidratarea. În funcție de condiții, înrădăcinarea durează de obicei între 4 și 8 săptămâni. Apariția de noi frunze este un semn că butașul a format rădăcini. Odată ce sistemul radicular este bine dezvoltat, noile plante pot fi transplantate individual în ghivece mai mari și aclimatizate treptat la condițiile de exterior înainte de a fi plantate în locul definitiv în grădină.

Alte metode de înmulțire

Pe lângă butășire, migdalul pitic se poate înmulți și prin alte metode, precum marcotajul, divizarea tufei sau prin semințe, deși ultima metodă este mai rar utilizată pentru soiurile ornamentale, deoarece plantele rezultate pot să nu păstreze caracteristicile plantei mamă. Marcotajul este o tehnică simplă și eficientă, care implică înrădăcinarea unei ramuri direct pe planta mamă, fără a o detașa. Pentru aceasta, se alege o ramură joasă și flexibilă, se îndoaie spre pământ și se îngroapă o porțiune din ea, după ce a fost ușor crestată în zona care va intra în contact cu solul.

Pentru a menține ramura sub pământ, se poate fixa cu o sârmă sau o piatră. Vârful lăstarului se lasă la suprafață, eventual legat de un mic tutore pentru a crește vertical. Zona îngropată trebuie menținută constant umedă. În câteva luni până la un an, în funcție de condiții, porțiunea îngropată va dezvolta propriile rădăcini. Odată ce noul sistem radicular este suficient de puternic, marcota poate fi separată de planta mamă și transplantată ca o plantă independentă.

Divizarea tufei este o metodă potrivită pentru arbuștii maturi, care au dezvoltat mai multe tulpini de la bază. Operațiunea se realizează de preferat la începutul primăverii sau toamna. Planta mamă se scoate cu grijă din pământ și, cu ajutorul unei cazmale sau a unui fierăstrău ascuțit și dezinfectat, se separă în mai multe secțiuni. Este esențial ca fiecare secțiune rezultată să aibă atât tulpini, cât și un sistem radicular propriu, bine dezvoltat. Fragmentele obținute se replantează imediat în locurile pregătite anterior și se udă abundent.

Înmulțirea prin semințe este un proces mai îndelungat și mai imprevizibil. Semințele (sâmburii) se recoltează toamna din fructele coapte, se curăță de pulpă și se supun unui proces de stratificare la rece timp de 2-3 luni pentru a întrerupe starea de dormanță. Acest lucru se poate face prin păstrarea lor în nisip umed, la frigider. Primăvara, semințele stratificate se seamănă într-un substrat bine drenat și se mențin umede. Germinarea poate fi lentă și neregulată, iar plantele obținute vor necesita câțiva ani până la prima înflorire.

📷  Le.Loup.Gris, CC BY-SA 3.0, via Wikimedia Commons