Bolile și dăunătorii castanului comestibil

Cultura castanului comestibil, deși poate fi una profitabilă și plină de satisfacții, se confruntă cu o serie de amenințări fitosanitare, incluzând diverse boli și dăunători care pot compromite sănătatea arborilor și recolta. Cunoașterea principalilor agenți patogeni și a insectelor dăunătoare, recunoașterea timpurie a simptomelor și aplicarea unor strategii de management integrat sunt esențiale pentru a menține o livadă sănătoasă și productivă. Prevenția, prin alegerea unor soiuri rezistente și prin aplicarea unor tehnologii de cultură corecte, joacă un rol crucial în reducerea incidenței problemelor fitosanitare. Abordarea proactivă este întotdeauna de preferat intervențiilor curative, care sunt adesea mai costisitoare și mai puțin eficiente, odată ce boala sau dăunătorul s-a instalat masiv în plantație.

Printre cele mai devastatoare boli ale castanului la nivel mondial se numără cancerul de scoarță și boala cernelii, doi agenți patogeni care au cauzat pierderi uriașe în populațiile de castani, atât în Europa, cât și în America de Nord. Cancerul de scoarță, provocat de ciuperca Cryphonectria parasitica, atacă părțile aeriene ale arborelui, ducând la uscarea ramurilor și, în final, la moartea acestuia. Boala cernelii, cauzată de oomicetele din genul Phytophthora, atacă sistemul radicular, provocând putrezirea acestuia și ducând la o ofilire rapidă și la moartea întregului arbore. Managementul acestor boli se bazează în principal pe utilizarea de soiuri rezistente sau tolerante și pe măsuri stricte de carantină și igienă culturală.

Pe lângă aceste boli majore, castanul poate fi afectat și de alte ciuperci patogene care provoacă pătări foliare, antracnoză sau putrezirea fructelor. Deși acestea nu sunt la fel de letale, pot reduce capacitatea de fotosinteză a arborelui și pot deprecia calitatea recoltei. O bună aerisire a coroanei, obținută prin tăieri corecte, și evitarea excesului de umiditate sunt măsuri importante de prevenție. În caz de atacuri severe, pot fi necesare tratamente fungicide, aplicate în momentele optime, conform recomandărilor specialiștilor.

În ceea ce privește dăunătorii, o gamă variată de insecte poate ataca diferite părți ale castanului. Cei mai păgubitori sunt adesea cei care atacă direct fructele, precum gărgărița castanelor sau viermele castanelor, care depun ouă în interiorul acestora, iar larvele se hrănesc cu miezul, făcându-le necomestibile. Alți dăunători, cum ar fi viespea gallicolă a castanului, atacă mugurii și lăstarii, provocând deformări și reducând creșterea și producția. Monitorizarea atentă a prezenței acestor dăunători și aplicarea unor metode de control, fie biologice, fie chimice, la momentul oportun, sunt cruciale pentru a limita pagubele.

Cancerul de scoarță al castanului (Cryphonectria parasitica)

Cancerul de scoarță, provocat de ciuperca ascomicetă Cryphonectria parasitica, este, fără îndoială, cea mai distructivă boală a castanului. Originară din Asia, unde castanii locali au co-evoluat și au dezvoltat o rezistență naturală, ciuperca a fost introdusă accidental în America de Nord la începutul secolului XX și ulterior în Europa, unde a decimat populațiile native de castani, care nu aveau nicio formă de apărare. Agentul patogen pătrunde în arbore prin răni de pe scoarță, fie ele naturale (crăpături de ger, lenticele) sau mecanice (cauzate de tăieri, vânt, insecte sau animale).

Odată pătrunsă în scoarță, ciuperca se dezvoltă rapid în țesuturile vii (cambiu și floem), formând leziuni canceroase, de culoare portocalie-roșiatică, ușor scufundate. Aceste cancere se extind circular, înconjurând treptat ramura sau trunchiul. Când cancerul încinge complet o ramură, fluxul de sevă este întrerupt, iar toată partea situată deasupra leziunii se usucă brusc, frunzele rămânând atașate pentru o perioadă. Pe suprafața cancerelor, în condiții de umiditate, apar mici puncte portocalii (picnidii), care eliberează un număr imens de spori, asigurând răspândirea bolii.

Lupta împotriva cancerului de scoarță este extrem de dificilă. Metodele chimice de control sunt ineficiente, deoarece fungicidul nu poate pătrunde în țesuturile lemnoase pentru a eradica ciuperca. Principala strategie de management pe termen lung este utilizarea de material săditor rezistent. Programele de ameliorare genetică au avut succes în crearea de hibrizi între castanul european sau american și speciile asiatice rezistente (precum Castanea mollissima sau Castanea crenata), care combină rezistența la boală cu calitatea fructelor.

O altă metodă de control, de natură biologică, este hipovirulența. Aceasta presupune infectarea tulpinilor virulente de Cryphonectria parasitica cu un virus specific (micovirus), care le reduce agresivitatea. Tulpinile hipovirulente pot supraviețui pe arbore, dar nu mai provoacă leziuni letale, permițând scoarței să se cicatrizeze în jurul cancerului. Răspândirea hipovirulenței în livezi se poate face prin aplicarea manuală a unor paste ce conțin tulpini hipovirulente pe leziunile active, o metodă laborioasă, dar cu rezultate promițătoare în anumite regiuni din Europa.

Boala cernelii (Phytophthora spp.)

Boala cernelii este o altă maladie deosebit de gravă, cauzată de oomicete din genul Phytophthora, în special P. cinnamomi și P. cambivora. Acești agenți patogeni trăiesc în sol și atacă sistemul radicular și zona coletului, fiind favorizați de solurile grele, compacte, cu un drenaj deficitar, care rețin apa în exces. Infecția duce la putrezirea rădăcinilor fine, responsabile de absorbția apei și a nutrienților, și progresează spre rădăcinile mai groase și spre baza trunchiului.

Simptomele aeriene ale bolii sunt o consecință a distrugerii sistemului radicular. Arborii afectați prezintă o creștere slabă, frunze mici, de culoare verde-gălbui, și o ofilire treptată a coroanei, care începe de obicei de la vârf. În fazele avansate, întregul arbore se usucă. Un simptom caracteristic, care dă și numele bolii, este apariția la baza trunchiului a unor leziuni umede, din care se scurge un lichid vâscos, de culoare închisă, asemănător cu cerneala. Prin îndepărtarea scoarței în zona afectată, se poate observa o necroză de culoare brun-roșcată a țesuturilor interne.

Prevenirea este cheia în managementul bolii cernelii, deoarece odată ce un arbore este infectat, salvarea lui este foarte dificilă, dacă nu imposibilă. Măsura cea mai importantă este evitarea plantării castanilor pe terenuri necorespunzătoare, predispuse la băltirea apei. Solul trebuie să fie obligatoriu bine drenat. La înființarea unei livezi, se recomandă profilarea terenului pentru a asigura o scurgere bună a apei de suprafață și, dacă este necesar, instalarea unui sistem de drenaj subteran.

Utilizarea de portaltoi rezistenți este cea mai eficientă strategie de control pe termen lung. S-au dezvoltat hibrizi interspecifici (de exemplu, între Castanea sativa și Castanea crenata) care prezintă un grad ridicat de rezistență la Phytophthora. Prin altoirea soiurilor nobile, dar sensibile, pe acești portaltoi rezistenți, se poate cultiva castanul chiar și pe terenuri cu un risc moderat de infecție. De asemenea, trebuie evitată rănirea rădăcinilor și a coletului în timpul lucrărilor agricole și asigurată o igienă strictă a uneltelor și utilajelor pentru a preveni răspândirea patogenului de la o zonă infectată la una sănătoasă.

Dăunători care atacă fructele

Pagubele cele mai directe și vizibile pentru un cultivator sunt cele produse de dăunătorii care atacă fructele, compromițând total sau parțial recolta. Printre cei mai importanți se numără gărgărița mare a castanelor (Curculio elephas) și molia fructelor (Cydia splendana). Acești dăunători au cicluri de viață complexe, iar cunoașterea biologiei lor este esențială pentru a stabili momentul optim de intervenție. Adulții apar de obicei la sfârșitul verii, iar femelele depun ouăle direct în fructele în curs de dezvoltare, perforând învelișul țepos.

Larvele eclozate se hrănesc în interiorul castanei, consumând miezul și lăsând în urmă galerii pline de excremente. O singură larvă poate distruge complet o castană. La maturitate, larvele părăsesc fructul printr-un orificiu caracteristic și se retrag în sol, unde se vor transforma în pupă și vor ierna, reluând ciclul în anul următor. Fructele atacate sunt adesea primele care cad din pom și pot fi identificate prin prezența micilor orificii de intrare a femelei sau a celor mai mari, de ieșire a larvei.

Controlul acestor dăunători este dificil, deoarece larvele sunt protejate în interiorul fructului. O metodă de control cultural, extrem de importantă, este strângerea și distrugerea tuturor fructelor căzute prematur la sol, care sunt cel mai probabil infestate. Această măsură întrerupe ciclul de viață al dăunătorului, reducând populația pentru anul următor. De asemenea, prelucrarea solului sub proiecția coroanei toamna târziu poate expune larvele și pupele la condiții nefavorabile (ger, prădători), contribuind la diminuarea rezervei biologice.

În cazul livezilor cu un grad ridicat de infestare, poate fi necesară aplicarea de tratamente insecticide. Acestea trebuie să vizeze stadiul de adult, înainte ca femelele să apuce să depună ouăle. Momentul optim pentru tratament poate fi determinat prin monitorizarea zborului adulților cu ajutorul capcanelor feromonale sau vizuale. Este esențial să se utilizeze insecticide omologate pentru cultura castanului și să se respecte cu strictețe instrucțiunile de utilizare, inclusiv perioada de pauză până la recoltare, pentru a asigura siguranța consumatorilor și a mediului.

Viespea gallicolă a castanului (Dryocosmus kuriphilus)

Viespea gallicolă a castanului este un dăunător invaziv, originar din China, care a devenit în ultimele decenii una dintre cele mai serioase amenințări pentru culturile de castan din întreaga lume, inclusiv din Europa. Acest dăunător nu atacă direct fructele, ci mugurii vegetativi și florali. Femela adultă, care se reproduce partenogenetic (fără a necesita masculi), depune ouă în interiorul mugurilor pe parcursul verii. Larvele eclozează, dar rămân într-o stare latentă pe parcursul iernii, în interiorul mugurelui.

În primăvara următoare, odată cu pornirea în vegetație, larvele își reiau activitatea și induc formarea unor gale (umflături) caracteristice, de culoare verde-roșiatică, pe lăstari, pe pețiolul frunzelor sau pe inflorescențe. Aceste gale perturbă creșterea normală a lăstarilor, reduc suprafața foliară și, cel mai grav, pot distruge complet inflorescențele, ducând la o scădere drastică a producției de fructe, ce poate ajunge până la 70-80% în cazul unor atacuri severe. În interiorul acestor gale, larva se hrănește și se dezvoltă, iar la începutul verii, adultul iese printr-un orificiu, gata să depună ouă pentru generația următoare.

Controlul chimic împotriva viespii gallicole este în mare parte ineficient, deoarece larva este protejată în interiorul galeor și al mugurilor. Cea mai de succes strategie de management pe termen lung este controlul biologic, prin introducerea și aclimatizarea unui parazitoid specific, Torymus sinensis. Acesta este o altă viespe, originară tot din China, care își depune ouăle în interiorul galelor formate de Dryocosmus kuriphilus, iar larva sa se hrănește cu larva viespii dăunătoare, distrugând-o. Programele de eliberare a acestui parazitoid au avut un succes remarcabil în multe țări europene, reușind să reducă populațiile viespii gallicole sub pragul de dăunare economică.

Pe lângă controlul biologic, măsurile de carantină sunt esențiale pentru a preveni introducerea dăunătorului în zone încă neafectate. Este crucial ca tot materialul săditor de castan să provină din surse sigure și să fie certificat ca fiind liber de Dryocosmus kuriphilus. De asemenea, tăierea și arderea lăstarilor cu gale înainte de ieșirea adulților poate contribui la reducerea populației la nivel local, dar această metodă este aplicabilă doar în cazul unui număr mic de arbori sau la începutul infestării.

Strategii de management integrat al bolilor și dăunătorilor

Managementul integrat al bolilor și dăunătorilor (IPM – Integrated Pest Management) reprezintă abordarea cea mai rațională și sustenabilă pentru protecția livezilor de castani. Acesta nu se bazează pe o singură metodă de control, ci combină în mod armonios diverse strategii – culturale, biologice, biotehnice și chimice – pentru a menține populațiile de organisme dăunătoare sub pragul de dăunare economică, cu un impact minim asupra mediului și a sănătății umane. Fundamentul IPM este monitorizarea constantă a stării fitosanitare a plantației.

Măsurile preventive și culturale stau la baza oricărui program IPM. Acestea includ: alegerea unui amplasament adecvat cu un bun drenaj, utilizarea de soiuri și portaltoi rezistenți sau toleranți la principalele boli, asigurarea unei distanțe optime de plantare pentru o bună circulație a aerului, efectuarea unor tăieri corecte pentru a elimina focarele de infecție și a aerisi coroana, fertilizarea echilibrată pentru a evita sensibilizarea plantelor și igiena culturală (strângerea și distrugerea resturilor vegetale și a fructelor infestate).

Controlul biologic, prin utilizarea prădătorilor și parazitoizilor naturali, este o componentă cheie a IPM. Exemplul clasic în cultura castanului este utilizarea Torymus sinensis pentru controlul viespii gallicole. Crearea unor condiții favorabile pentru entomofauna utilă (insecte benefice), prin menținerea unor benzi înierbate cu flori sau prin instalarea de adăposturi, poate contribui la limitarea naturală a unor dăunători precum afidele. De asemenea, utilizarea produselor pe bază de microorganisme antagoniste (bacterii, ciuperci) poate ajuta la combaterea unor agenți patogeni.

Metodele biotehnice, precum utilizarea capcanelor feromonale, joacă un rol dublu: monitorizează prezența și evoluția populației unui anumit dăunător, permițând stabilirea momentului optim pentru tratament (rol de avertizare), și pot fi folosite pentru capturarea în masă, reducând astfel numărul de indivizi. Utilizarea tratamentelor chimice este considerată o ultimă soluție, aplicată doar atunci când celelalte metode nu sunt suficiente pentru a controla un atac. Se vor alege produse de protecția plantelor selective, cu impact redus asupra organismelor ne-țintă, și se va respecta cu strictețe principiul alternării substanțelor active pentru a preveni apariția rezistenței.